joi, 6 decembrie 2012

Fragment

           ... ceea ce se întîmpla  pe ecran, mai ales că rula filmul Winnetou, cu pieile roşii pe care ei le socoteau un fel de neamuri; atunci careva citea cu voce tare replicile şi toţi urmăreau încordaţi acţiunea, aşa că în acele momente nu se auzea decît zgomotul înfundat pe care-1 făceau în timp ce spărgeau ritmic şi cu pricepere seminţele de dovleac între dinţi.

Mai tîrziu, cît am trudit pe ogorul didactic într-un cartier periferic din Timişoara, asistam impasibil la avînturile autorităţilor din domeniu, inspectori de cartier, secretari de beobe (pentru juna generaţie, acesta era numele biroului organizaţiei de bază a partidului) care se chel­tuiau (şi ei) de faţadă, ne priveau impenetrabil plictisiţi secretarii beobe, priveau prin noi secretarii beobe, dincolo de pereţii sălii de clasă în care ţineam noi Consiliul Profesoral priveau secretarii beobe. Eu stăteam în ultima bancă, la Caracudă stăteam şi-mi năvăleau; în minte minunate plictiseli universale, amintiri de la practica agricolă: mă văd în dimineţi ceţoase de octombrie, urmăresc cum coboară elevii din remorcile aparţinînd IAS-urilor, alteori strig stingher pe la porţile multiculturale de prin cartier, pe la ţiganii ungureşti, zişi gabori, care se îndeletnicesc cu tinichigeria, poartă pălării negre cu boruri largi, au surtucuri din piele, sînt blonzi din tată-n fiu, îi chestionez despre odrasle. Mă privesc nedu­meriţi, îmi spun cu o neplăcută voce spartă, cu accent unguresc, că nu ştiu nimic, nu pricep cîţi copii au sau cînd s-au născut. îl întreb pe un moş mare-n mustăţi numărul de casă, se uită la fronton, îmi zice impasibil, „n-avem număr, dom' prefesăr". Boicot total. Cu toate astea, nu mă dau bătut, încredinţat că norocul nostru didactic constă, înainte de toate, în natalitatea  rromilor ei ne salvează normele didactice, ei populează registrele şi cataloagele, ei sînt şi nu sînt, doar ei trec dintr-o clasă în alta fără să ştie. Toamna îi aducem după multe insistenţe la examene suprarealiste. Şi cum spun, plicti­seala era pe vremea aceea un izvor de stări pe care azi mă văd neputincios să le dezvălui în toată inepuizabila lor complexitate, o poezie era totul, un gol istoric, un nimic care îmi năvălea în minte la şedinţe, ascultam murmurul indistinct al doamnelor învăţătoare în prag de pensie de la secţia maghiară, cu clase firave, cu cel mult zece copii.
Doamna Balogh, doamna Bartok, domnul Megyes care organiza dansuri populare româno-ungureşti, dădea ore de acordeon în după-amieze de toamnă; şi în primăvară răsunau acordeonul şi poruncile aspre care ritmau paşii dansatorilor; doamnele învă­ţătoare citeau din broşuri roşii la învăţămînt politic pasaje însemnate de proful de istorie şi dădeau glas inclusiv parantezelor în care erau consemnate aplauze prelungite, vii aplauze, ovaţionări la adresa cuplului conducător; stau la Caracudă şi amintiri îmi năvălesc în minte, blocurile ofiţereşti de acasă, din spatele grădinii, cu garduri scunde vopsite în verde cazon, balcoane cu inconfundabilul profil arhitectonic al lumii sovietice, curţile cazărmii şi trompeta la vreme de seară, mă văd răsfoind revista Pentru patrie din care-mi surîde galeş un soldat infanterist din dosul unei frumoase căşti împo­dobite cu o pereche de cureluşe de piele nou-nouţe, petrecute pe sub bărbie. O clipită mi se arată domni­şoara Ellbogen, profesoara de muzică în prag de pensie. Aievea îi zăresc acordeonul dărăpănat, cu foalele lipite cu leucoplast, intră la ore ca la un martiriu, vorbeşte tare în cancelarie, pentru că, aidoma marelui Beethoven, a surzit cu totul. Se tîrăşte spre limanul pensiei o dată cu acordeonul şi cu pick-up-ul. La serbările şcolare cîntă cu clasa a cincea şi a şasea minunata creaţie „Ciobănaşului îi place". Şi pentru că ţipă în cancelarie în loc să vor­bească încet, mă văd nevoit să mă concentrez supli­mentar ca să nu greşesc pe cînd trec în registru orele de literatură, chiar dacă sînt ele mereu aceleaşi: spre exemplu, Puiul de Brătescu-Voineşti la vreme de toamnă, pe cînd frunzele de la teii din stradă acoperă trotuarele, sau Un om năcăjit de Mihail Sadoveanu în primăvară, cînd se umflă mugurii şi verdeaţa pune stăpînire pe tomberoa­nele din fundul curţii.


de Daniel Vighi